May 16, 2017

DESCOPERIND PENINSULA BALCANICĂ - II

DESCOPERIND PENINSULA BALCANICĂ - II


CAPITOLUL I

Am plecat în Noiembie 2016, așa cum plecam și către țările din vest, cu inima deschisă și fără niciun fel de gând negativ, deși această direcție nu ne inspira chiar o stare de confort.  Eh, prejudecăți! Tot ce știam despre această țară erau lucruri negative, povești despre trecutul lor odios și faptul ca ei nu înseamnă mai nimic pentru noi astia mai evoluați. Da, noi românii, desi o altă capră râioasă ne consideram mult mai evoluați decât albanezii. Dacă mă gândesc bine, ne considerăm mai evoluați decât multe națiuni chiar mai dezvoltate decât noi că doar noi am inventat stiloul și laserul și trăim pe un pământ blagoslovit (gradina Maicii Domnului) și suntem cei și cei aleși, cei mai deștepți și cei mai hoți (în spiritul local tot o formă de jmecherie) și peste toate, noi am inventat civilizația înainte de sumerieni: Acum sunt sarcastic, dar recunosc că multe dintre realizările compatrioților mei chiar auajutat la construirea societății moderne, dar eu, personal, am renunțat demult să mai cred că suntem atât de speciali, după ce am călătorit și trăit prin multe țări și am observat că meteahna asta este una comună. Am 47 de ani, am plecat din Romania, definitiv, înainte de revoluția din 89 și toată această experiență nu a facut decât să mă învețe cât de român sunt și cât de mult ar trebui noi, ca nație, să ne schimbăm mentalitatea.

Desi aflati pe acelasi meridian cu Italia si Grecia, tari care noua romanilor ni se par a fi sigure doar dupa cativa ani de convietuire in acelasi spatiu european, albanezii, la prima strigare sunt un popor aflat intr-o alta emisfera, poate chiar alta dimensiune pentru noi romanii. Stim despre ei ca sunt un popor pasnic, nu atat de hulit pentru hotie si prostitutie ca noi, prin Europa, ci mai mult respectat pentru spiritul lor familial si respectul pentru sange. Tot ce stim noi despre ei este ca o duc rau. 

Inainte de a pleca, mai toti cunoscutii carora le impartasisem planul meu de calatorie, tineau sa imi povesteasca lucruri nasoale despre experientele altor prieteni de-ai lor prin Albania: cum ca sunt o natie de catari care nu stiu sa conduca masina si sunt agresivi pe sosea, accelerand si fortand chiar cu riscul de a te scoate pe tine, partenerul la trafic, in sant, daca nu il lasi sa te depaseasca si multe altele de genul – nu te intelegi cu ei, sunt catari pentru ca sunt prea mandri! Hmm! Ma gandeam! Asta venita de la cea mai mandra natiune din care fac si eu parte si pe care o cunosc atat de bine si care daca ma intrebi nici nu are vreun motiv de mandrie, asa pe plan international.

Nu as vrea sa fiu inteles gresit: sunt roman si sunt mandru, doar ca asa, cateodata, nu stiu de ce, si asta se intampla intotdeauna atunci cand sunt pus in fata altora, de alta nationalitate, care la randul lor gasesc foarte important faptul ca contextul politic i-a adus intr-o situatie sau alta, in istoria lor si chiar daca ei cred ca au castigat ceva prin a fi mandri, nu au facut nimic altceva decat sa fie niste marionete ale jocului politic care a creionat povestea istoriei noastre ca specia umana.... Greu, stiu!

Ca orice european, mi-am dorit sa pasesc pe taram necunoscut de pe o bucata de pamant mai moale si, influentat si de alte ganduri, care nu mi-au apartinut – ganduri bune, am decis sa lungim calatoria si sa ajungem in Albania trecand prin Grecia, acolo unde inca ne simtim noi romanii, bine. Din nou ca orice roman bine pregatit ne-am propus sa trecem Bulgaria cat mai repede posibil: Noua nu ne place taramul ala pentru ca bulgarii sunt parsivi, ne urasc pe noi romanii, pentru ca intotdeauna a existat o competitie intre noi si aici in ultimele randuri si pentru ca bulgarii au inversat gestica pentru aprobare si negatie scuturand capul de la stanga la dreapta pentru „da” si de sus in jos pentru „nu” si asta ne amesteca gandurile. Noi romanii, cand plecam la drum prin Bulgaria suntem crispati si conducem cu grija ca nu cumva sa ne opreasca niste interlopi bulgari imbracati in politisti sau sa nimerim pe o sosea plina de cuie si sa ne lase-n curu’ gol, fara masina, fara bagaje, fara acte, cum am auzit noi ca se intampla des pe acele meleaguri: si se intampla! Mai fiecare avem o ruda sau un prieten care a venit de acolo pe jos dupa ce a trecut prin acest gen de aventura, ajungand acasa ne-despagubit si „in curu’ gol”. Cu totii stim asta si ne-o asumam atunci cand trebuie sa trecem pe acolo si cel mai bun mod de a evita pericolul este acela de a nu ne opri, de a nu alimenta, de a nu sufla, trecand cat mai repede, prudenti, peste acel taram de basm: Bulgaria este urata in special toamna tarziu – soseaua lor principala, desi acum considerata mai buna decat toate ale noastre, e lunga, stearpa, prost semnalizata si plina de surprize. Eu, in aceasta calatorie, aveam sa gasesc o tara aproape goala, perfect descrierii de mai sus asa ca am trecut prin Bulgaria ca prin branza.

Am plecat tarziu din Bucuresti, asa ca am parcurs sudul Bulgariei pe intuneric... si am ajuns pe soselele Greciei tot pe intuneric. Aveam sa descopar ceva: Nu suntem singura tara europeana care nu ne-am dezvoltat infrastructura de la granita. Din contra, trecand pe aici am mai gasit un motiv de mandrie ca sunt roman. Ajuns pe soselele Greciei acest spirit s-a accentuat.

Ne-am rezervat o camera de hotel in Salonic din vreme, la hotelul Osterias Kastorias, desi un hotel prost, macar aflat in centrul Salonicului, pe care eu nu il mai vizitasem. Grecia? Acum aflata in criza, dar o tara care s-a infruptat din bugetul european pentru o lunga perioada de timp a ajuns saraca, in foame: Si cand spun in foame vorbesc despre servicii proaste, mancare proasta si scumpa intr-o tara in care, in continuare, carciumile sunt pline, dar lumea arata exact ca in anii ’90, prost imbracata si masini vechi pe care nu le mai vezi nicaieri in Europa. Sunt astea niste semne de saracie? Eu cred ca sunt: Salonicul ca si restul Greciei este plin de VW Golf 2 si alte cicharacuri ruginite, din nou pe o sosea proasta, stearpa si fara animatie: un singur lucru pozitiv am sesizat: soselele lor, desi vechi si pline de gropi, au fost facute bine atunci cand au fost facute – au unghi de fuga bun, masina merge singura in curbe si tunelurile prin munti sunt fascinante, aproape ca cele de pe coasta de sud a Frantei. Salonicul? Over rated! Tot centrul este plin de magazine cu marfa ieftina, adusa din China sau Turcia, cateva Souvenir Shops, cateva patiserii si multe cafenele unde grecii beau cafea italieneasca nicidecum cafeau lor traditionala si servesc sandvisuri americane: cluburi exact ca in anii ’90, oameni tristi, o faleza saraca si un trafic mai haotic decat in Bucuresti. Hotelul o voma, desi decent ca pret mirosea a mucegai, nu ofera mic dejun si nimic mai mult decat impresia unui motel studentesc desi aflat chiar in buricul Salonicului.

In dimineata urmatoare, ne-am trezit si am coborat la cafea – on the house, apoi am facut o plimbare prin Piata Aristotelus pana la mare si inapoi. Ne-am strans catrafusele si am plecat spre Albania cam pe la ora pranzului, constienti fiind ca pana la Tirana nu vom mai avea mai mult de inca 4-5 ore de condus.
Vremea nu a fost foarte prietenoasa, in Grecia a fost mai buna dar de cand am intrat pe teritoriul Albaniei a inceput sa ploua si cu cat ne-am apropiat de Tirana cu atat mai mult se inrautatea.  Am intrat in Albania pe timp de zi, intampinati de inca un punct de frontiera saracacios si cu atmosfera de anii ’80, dar cu o vamesa blonda si zambitoare. In schimb, nici nu a trebuit sa trecem bine in Albania si parcul de masini s-a schimbat: Mercedes G AMG, Audi A8 nou, de altfel pana si masinile abandonate in curtile albanezilor de prin localitatile de pe langa granita erau mai noi decat toate cele de pe soselele din Grecia. Imediat am sesizat ca am intrat intr-o tara in curs de dezvoltare: dar ce dezvoltare! Am tinut-o pe E86 pana la un moment dat cand GPS-ul ne-a indrumat catre o batatura. Ca un bun european am evitat intrarea in batatura, dar am decis repede, la urmatoarea batatura ca trebuie sa iau in serios ce spune GPS-ul pentru ca eram constient ca este singura mea sursa de directii pe care trebuie sa o respect. Am continuat inca vreo 20 de km prin bataturi... sate sarace, la care ma asteptam, cu miros de tiganie, dar decente... oameni blonzi care mergeau pe marginea drumului, caini vagabonzi care aratau mai de rasa decat toti caini vagabonzi din Romania si, intr-un final, dupa cateva cotloane, iesirea inapoi in drumul principal. Peisajul fascinat! Teren argilos, de un brum roscat pe care l-am mai intalnit prin Cipru, apoi un alt teren argilos de un rosu fascinant cum nu am mai vazut vreodata, ceva de o culoare stranie, un mov-rosu de o intensitate pe care nu mi-am inchipuit ca pamantul o poate avea, apoi gri-albastru si mai departe o sosea alba de aceeasi frumusete precum Transfagaraseanul, dar de o calitate mult superioara. Am intrat apoi pe o sosea buna, in doar doua benzi, semi-aglomerata de masini destul de noi – non agresive, plina de Tir-uri greu de depasit, care ne-a dus spre Elbasan, oras mic, genul oraselor noastre precum Fetesti sau Medgidia, industriale, mult mai curat si decent, intins de-a lungul soselei, unde, dupa ce am observat ca fiecare colt era pazit de politisti care doar faceau prezenta, am sesizat ca mergeam in spatele unui Chevrolet mic nou si albastru, inscriptionat cu insemnele politiei, la volanul caruia se afla un sef de politie, cineva pe care toti politistii aflati la colt de strada il salutau. Am fortat la un moment dat, plictisit de-al urmari pe politistul care se tinea de volan ca si cum ar fi tinut un covrig si am ajuns la capatul Elbasanului unde in rondul din care ar fi trebuit sa intram pe autostrada catre Tirana pentru urmatorii 60 de km, aici, fara nicio explicatie am fost deviati de politisti catre drumul spre Durres.  Am oprit masina si am coborat sa intreb ce se intampla fiind directionat catre ce mi se parea a fi total gresit. Desi necunoscatori de engleza, in cateva cuvinte in greaca, un politist mi-a facut cu ochiul ca si cum mi-ar fi vandut un pont spunandu-mi sa merg catre Durres (mare) si de acolo sa continui catre Tirana ca autostrada nu se va deschide in urmatoarele 2 ore. M-am conformat si am luat-o pe dumul indicat.

Din acest moment aveam sa inteleg ca in Albania legea nu se discuta si daca e lege nu e tocmeala. Nu ca m-as fi tocmit eu cu politia albaneza dar ei nu pun intrebari, daca li se spune sa faca ceva fac, nu trebuie amenintati cu amenzi sau suspendari de carnet precum la noi, ei urmeza, se inghesuie si intr-un final isi vad de viata. Drumul catre Durres  a fost la fel de bun precum restul soselelor din Albania, mult superior celor din Grecia, Bulgaria si chiar celor din Romania. Conducand, ma tot intrebam cum de o tara care nu are acces la bani europeni, in pregatire pentru a intra in Europa isi poate permite asa infrastructura.  Casele din jur, usor cu iz tiganesc (balcoanele cu colonase mi-au atras atentia) erau decente, curate si bine construite, oamenii blonzi, majoritatea imbracati simplu dar curat, cumva cu totul se simtea un nivel de trai mai bun decat am vazut in Bulgaria sau Grecia. Am pus si inca pun aceasta obidience a albanezilor pe baza vremurilor grele pe care acestia au trecut: Cu nu mai mult de 25 de ani in urma femeile nu aveau voie sa poarte ceas, albanezii nu aveau voie sa detina masini proprietate personala si nici nu aveau nevoie de sosele: probabil ca inca traiesc cu frica ca tot ce au acum li se poate lua in urmatoarea secunda, dar sincer, desi sunt haotici in trafic, si asta pentru ca probabil de-abia invata ce e aia autostrada, sunt intr-o viteza de dezvoltare impresionanta si asta inca fara niciun ajutor european.