December 4, 2010

17 - O călătorie într-o stare de spirit



Cuvânt Înainte:


Mini serialul "17-O poveste despre destin" s-a născut ca un proiect în căutarea metodelor ce pot ajuta un regizor (în primul rând pe mine) să stăpânească și să modeleze expresia dramatică.  


"Ideea de a realiza un proiect vandabil, dar în același timp, unul care poate ține locul planșei de schițe pentru propria-mi pregătire profesională nu este una originală. Venind din lumea artelor plastice, am învățat să mă folosesc de fiecare pânză la maximum. Nu este o noutate imaginea pictorului care trăiește la limita existenței. Situația precară a artistului autohton este generată, ca în toate celelalte domenii, de cerere și ofertă, de prețul mic al artei pe piață cât și de iregularitatea obținerii profitului. Toate acestea duc artistul plastic la limitarea sa și a spațiului său de lucru, precum și la scăderea productivității sale pe piață."


Sună tare rău când un artist încearcă să formuleze astfel de fraze, știu... Acest gen de cuvinte își au rostul numai atunci când vin din gura vreunui analist politic sau politician. Frazele de mai sus pot reprezenta un prim exemplu al modului de lucru pe care mi-l propun ca regizor, începând prin a observa o tipologie, prin a îi analiza elementele care o definesc, pentru a le putea transmite mai târziu actorului care le va interpreta și într-un final, realiza, împreuna cu toți ceilalți colaboratori, un proiect care să transmită emoție, audienței.   


Acest studiu este un "job description" care se găsește în definiția: "Regizorului".  Nimeni nu neagă că primul rol al regizorului modern este să "măiestrească" actori. Indiferent de specialitatea sa, pe platou sau pe scenă, regizorul este un psiholog care mânuie bine hamurile tuturor departamentelor implicate în proiectul său, pentru ca apoi să își poată etala expresia artistică. Înainte de a fi un creator este dirijorul echipei de film.


Regizorul


Regizorul modern este o reminiscență a artistului plastic din vremurile apuse. Meseria sa a apărut pentru început ca o funcție administrativă în industria cinematografiei, dezvoltându-se mai târziu până la nivelul de autor. Deși procesul de schimbare, definire, a regizorului, a necesitat o perioadă destul de lungă pentru a fi observat;  de la inventarea cinematografiei la începutul secolului XX până la apariția filmului independent, acesta și-a urmat destinul, dezvoltându-se odată cu societatea și schimbările sale.  


Altfel spus, regizorul și-a câștigat dreptul la părere personală în industria filmului, în timp ce civilizația noastră își găsea libertatea, sexualitatea, dreptul de vot și dreptul la liberă alegere. Aceasta definiție poate fi găsită în mai toate manualele de istorie a artei, întinsă pe mai multe paragrafe explicative și apare atunci când istoricii încearcă să definească curentele din artă (sau curentele artistice) - Direcții care au modelat societăți, modul în care acestea au apărut și ce au influențat la rândul lor societatea.   


Regizorul, însărcinat la început cu bunele demersuri pe platou, a câștigat teren odată cu creșterea interesului pe piață pentru produsul numit film și cu creșterea bugetelor. Odată ajuns "the man in charge" acesta a început să împartă responsabilitățile muncii sale altor asistenți dornici de promovare. Perioada aceasta coincide cu emanciparea societății ce a avut loc odată cu schimbarea de secol, industrializarea și eliberarea sclavilor. De altfel, într-o limbă foarte apropiată nouă, termenul de "régisseur" încă se mai traduce "stage manager" sau "producător"


Atunci când regizorul și-a câștigat libertatea a început să fie creativ. Regizorul a devenit șef și șefii sunt mai puțini într-o companie. Mulți dintre cei care au prins microbul și și-au dorit să continue au fost nevoiți să devină independenți.  

Aici începe o eră nouă din care va apărea și regizorul autor. Mulți dintre cunoscuții artisti plastici ai timpului au cochetat cu cinematografia. Apropierea dintre cele două activități s-a făcut în timp, mai precis odată cu apariția filmului color când artistul plastic și-a găsit locul în această industrie. Astfel, activitatea cinematografică și-a găsit locul în societate devenind artă. Întradevăr nu toate filmele sunt artă, precum nu toate picturile sunt artă, mai ales că realizarea unui film necesită resurse costisitoare care într-un final trebuiesc recuperate. Aici a apărut termenul de "Comercial".

Comercial nu înseamna "de proastă calitate", așa cum s-a obișnuit publicul românesc să interpreteze acest termen, înseamnă "pe gustul publicului", cerință de care regizorul trebuie să țină cont și care nu îl împiedică în niciun fel să își atingă țelul, dacă este conștient de acest fenomen.


Astăzi industria continuă să fie împărțită în două categorii: Filmul de Studio și Filmul Independent. 

Exemple care definesc diferențele de gen pot fi găsite în toate cărțile dedicate studiului cinematografiei, începând de la lucrarea lui John Alton "Painting with light" până la cele ale lui David Mamet ca "On Directing" și "Directing - Film Techniques and Aesthetiscs" a lui Michael Rabiger


Artistul


Cum omul de afaceri își structurează un plan de business, producătorul unui film este nevoit să își pregătească un plan pentru dezvoltarea proiectului, de la concept și până la profit. 

Omul de afaceri pornește la drum, la rândul său, cu un concept și se va folosi de resurse umane, unelte și mașini pentru a prelucra materialul brut într-un produs finit pe care îl va transforma în profit.  

Artistul urmează exact aceiași cale, singura diferență fiind "materialul" care în acest caz este expresie artistică menită să atragă piața (audiența), dar cu același scop final: Profit - fie el material sau spiritual. 


După un studiu de acest fel a luat ființă compania care a produs proiectul "17", dezvoltarea proiectului ajungând într-un final să își atingă țelurile propuse, unul după altul, și bineînțeles, nefiind un țel primordial, mai puțin Profitul Material.  


Prin structura sa, planul prevedea lansarea și exploatarea proiectului până la epuizare. Din plan au făcut parte toate etapele cunoscute: documentarea vis-à-vis de piață și cerințele ei, dezvoltarea scenariului pe tipologii existente în spațiul cotidian, realizarea unui pilot dintr-un fond propriu pentru a crește  interesul  clientului (Canalul TV), realizarea proiectului în limita unui buget și promovarea proiectului la standardele unei piețe moderne.


Văzut din perspectiva unui analist economic, sistemul de lucru al televiziunilor autohtone blochează dezvoltarea pieței pe termen lung, pentru că, aducând în grila lor produse de o categorie inferioară, cele care nu necesită cheltuieli majore pentru dezvoltare, pentru un profit rapid, dezamăgesc audiența care. într-un final, își pierde interesul.  


Din păcate, același lucru se întamplă în mai toate domeniile de business din România: supermarketurile sunt pline de produse ieftine și magazinele de haine vând produse din colecțiile anilor anteriori la prețul celor recente. Ofertele de pe piața locală sunt întotdeauna fie produse nevândute pe piețele occidentale, fie produse la pragul limitei expirării. Cei care controlează piața, o sufocă cu produse de proastă calitate, iar după ce reușesc să monopolizeze piața, cresc prețurile în favorul profitului.  Acest gen de dezvoltare economică contrazice regulile unei piețe moderne. Dezvoltarea precară a unei astfel de economii se datorează lipsei de comunicare. Comunicarea generează informație, informația generează interes. Interesul se definește ca o stare de spirit care reușește singur să genereze competiție.  Hm, și toate acestea le-am învățat de la un mogul, un domn care la rândul său s-a vrut odată artist, dar care a eșuat și a ajuns în schimb milionar. Timpul ne va arăta unde se va opri.


Eu


 ...mi-am început cariera cinematografică ca regizor secund în 1992 și am avut șansa de a lucra cu echipe și regizori de pe piața internațională, mai mult sau mai puțin pregătiți.  Cu aceste proiecte am învațat modul de lucru al producătorilor mari, metodele standard de dezvoltare, programare și organizarea unui platou de filmare. Am învățat ce înseamnă un buget, ce limite are și cel mai important cum să beneficiezi de el în aportul calității, ceea ce în marketingul internațional se consideră a fi "o investiție pe termen lung".  Eu consider această experiență un Profit.  


În 2002, am primit o primă propunere de a regiza. Proiectul "Râdeți cu oameni ca noi" se dorea un "Saturday Night Live" autohton și făcea parte din ideile directorului trustului pentru care lucram.  Am încercat și am reușit, în schimb am renunțat după 6 episoade realizate cu sudori; mi-am zis că nu sunt încă pregătit și nu eram.


M-am întors la secundariat iar în 2005 am încercat din nou: Băieți Buni - o idee colectivă, alte sudori, mai multă experiență. De aici, am luat-o pe drumul regizoratului. Trustul pentru care lucram a început să pompeze spre mine toate ideile noi, în general idei de tranziție și nu din cele mai bune.  Am început să lucrez la proiecte pe care nu le-aș fi ales în viața mea, încercând să le dau un iz de proiect serios. Acele proiecte au văzut lumina proiectorului și au adus trustului profit, am înțeles că lucram în sistemul de studio, adică la stăpân, unde creața este pe locul doi, prestația corectă fiind primordială.  Aceasta este încă singura metodă de a intra în lumea filmului românesc, asta dacă nu ai vreun tată bogat sau vreo rudă care a lucrat în trecut ca proiecționist.


Am acceptat regulile sistemului până când am realizat că am învățat tot ce puteam învăța de la el.  Apoi am decis, la fel ca pionierii cinematografiei americare de acum 100 de ani, să o iau pe un alt drum, care deși anevoios are ca țintă găsirea vocii personale în film, găsirea stilului personal, așa cum am învățat eu că trebuie să facă toți cei ce vor să se detașeze de mase și să își aducă aportul la crearea unei concurențe pentru a stabiliza piața. 


Am decis să continui lupta mea Don Quixot-iană cu morile de vânt, perfecționându-mă pe o piață privată inexistentă, cu gândul la vremuri mai bune. În altă ordine de idei, după o anumiă vârstă e greu să îți mai schimbi năravurile și, dacă nu aș fi ales acest drum, care altul ar mai fi fost acela către libertate?  Aici m-am reîntors la lumea mea: expresie, culoare, estetică, stilizare.  Așteptam acest moment cu sufletul la gură.  Eram sătul de a juca rolul corporatistului în lumea corporatiștilor, eu nefiind un astfel de personaj ci mai degraba un tip organizat, visător către viitor.


Mi-am spus că arta plastică este primul generator de stil din această societate.  Nici o altă formă de artă nu are curajul să i-o ia înainte.  Ați auzit vreodată de balet modern înainte de impresionism?  Sau de sculptură abstractă înainte de... Picasso? Curentele artei plastice influențează societatea și modul ei de dezvoltare. Influențează trendul anului în modă, în arhitectură, design, dărâmă guverne și crează noi ideologii.  
Pentru prima dată în istorie o altă formă de artă a reușit să îi ia locul.  Acum toate schimbările sunt făcute prin intermediul filmului, fie el comercial, documentar, propagandist, corporatist, cooperativist... sau artistic.  Filmul s-a dezvoltat beneficiind de regulile și descoperirile făcute în toți acești ani de arta plastică. Reguli care au devenit canoane când au demonstrat că stăpânesc forța necesară mulțumirii audiențelor, informarea acesteia și manipularea maselor. 


Ca pictor, fiecare artist semnează un fel de juramânt al lui Hipocrate, un pact în care își jură că indiferent de ce se va întâmpla cu el, indiferent de situația în care se va găsi, artistul nu va folosi aceste "tricuri" ca pe o armă împotriva semenilor săi, ci numai în ajutorul acestora.  Fenomenul, deși nu mai mult de o înțelegere între artist și constiința sa, apare în nenumărate lucrări ale creatorilor vremurilor trecute, probabil de fiecare dată când acesta a ajuns să îi fie frică de puterea pe care o deține. De obicei toți acești artiști au ales simbolismul pentru a își ascunde secretul și majoritatea lucrărilor tratează idea semnării unui pact cu diavolul, care aici simbolizează constiința: "Phantom of the Opera" etc... De ce ar trebui crezuți acești artiști că se vor ține de cuvânt?  Pentru că "arta cere sacrificiu" și cu toții știm că replica asta nu se referă la sacrificiul financiar ci la cel spiritual.  Artistul trebuie să fie sincer pentru a putea genera artă, cealaltă cale se numește plagiat.


17 - Întotdeauna există o: prima dată


Cu "17" mi-am propus să studiez narația senzorială și metodele prin care aceasta poate fi transmisă vizual,  folosindu-mă de toate celelalte tehnici inventate și recunoscute ca fiind uneltele regizorului pentru a-și putea atinge un astfel de țel.  


Aș minți să spun că m-am gândit la toate acestea înainte de a realiza mini seria "17".  Pe vremea aceea  cochetam cu câteva dintre aceste idei, cunoscut fiind faptul că îmi desfășor activitățile artistice de mai bine de 30 de ani prin pictură și fotografie,  dar nu avusesem încă șansa de a le pune în practică, în film. Mai toate întrebările pe care le-am avut pentru arta plastică își găsiseră deja răspunsul.  Acum deschideam un nou capitol: Întrebări despre cum și ce, în film.


Deși menționam mai devreme că "17" nu a adus un profit, personal pot spune că mi-am atins țelul final; profitul meu constă în ceea ce am învațat din "17", din dezvoltarea unui astfel de proiect independent, din reacțiile audienței ce mi-au întărit convingerile sau mi-au demolat dubiile pe care le aveam despre cum generezi expresie, senzație, despre culoarea în imaginea mișcată, modul în care culoarea, profunzimea, efectul sonor și muzica de film influențează percepția audienței; toate elemente studiate și stăpânite de marii regizori la modă, elemente care nu pot fi descoperite decât prin studiu.  Am folosit "17" ca pe o planșă de schițe pentru propria-mi pregătire, încercând sa închei cu un produs bine definit, artistic, comercial și în primul rând original; țeluri demne de orice artist.


2007 îl petrecusem lucrând la un scenariu de film la cererea unui producător independent.  O idee originală, scenariul "Maria și Dolly" a devenit ușor o poveste de care m-am atașat enorm.  "Maria și Dolly" este povestea unei fetițe de 7 ani care se pierde în subsolurile Bucureștiului și în căutarea părinților pierduți își întâlnește moartea, de la care învață ce este dragostea. Experiența sa unică îi schimbă destinul. Este un film care ilustrează o asfel de experiență direct din perspectiva copilului, folosindu-se de metaforă și simbolistică pentru a nara inocența, copilaria, dragostea părintească și pozitivizmul infantil generat de toate aceste stări. Deși o ficțiune, Maria și Dolly este bazat pe drama reală traită de copiii secolului XXI într-o societate ingrată și putredă. Povestea, schițată cu ajutorul unor elemente fantastice demne de o minte inocentă ca aceea a unui copil care nu s-a întâlnit încă cu greutățile vieții, este o metoforă la definiția speranței.
Pe lista mea de casting a apărut Mugur Mihăescu, actor "menit" (în concordanță cu fantasmele imaginației mele) să joace un rol foarte controversat din film: "Regele Șobolan", un personaj care reprezintă "Paznicul lunii de dincolo".
Cred că la rândul său a fost atins de forța dramatică emanată de acel scenariu, ceea ce l-a făcut să gândească mai departe. La un moment dat, finanțarea pentru filmul meu de lung metraj a căzut. E greu să pui un proiect independent de 1,5 milioane euro pe picioare în România. Mai greu decât își poate închipui orice producător occidental pentru care această sumă reprezintă cifrele unui buget pentru filmele de clasă B.  Mugur a fost inspirat de partea realistă a povești mele și a schițat "17".  În ciuda direcțiilor pe care încercam să i le împărtășesc, a reacționat ca un român de bine și s-a aruncat cu capul înainte, semnând un contract cu un post de televiziune care, într-unj final, avea să îngroape încă un produs de succes și, la rândul său, să nu se aleagă nici măcar cu profit. 

Așa a început "17 - O poveste despre destin" pentru care, la început m-am implicat doar ca supervizor al poveștii, dar pe care într-un final am ajuns să îl îmbrățișez ca fiind o stare de spirit, pentru că a devenit al meu în aceiași măsură în care era și al lui Mugur, ajungând să îl scriu, să îl regizez, să îl filmez, să îi gândesc decorurile, să îl produc și să îl montez. Așadar, "17" a devenit un proiect personal sau cum altora le place să numească un astfel proiect: Un Proiect de Autor. 

De când lucrez în această industrie mi se întâmlă frecvent acest fenomen: Mai toate proiectele mele personale ajung să genereze alte proiecte. Sunt conștient că de fiecare dată când creez ceva va apărea altcineva care vrea să se atașeze actului de creație. Este o meteahnă veche a tuturor celor care se regăsesc în visele altora. Nu, nu o iau ca pe o experiență frustrantă. O iau întotdeauna ca pe o provocare și împart tot ce am cu toți din jurul meu, pentru că asta este menirea artei... să satisfacă  pe toți.



October 8, 2010

A Trip to Vienna - Chapter 2

Chapter II

(08/10/2010)

We checked in, the EuroStars Embassy Hotel. Booked in advance, 0.5 Km away from the location of the hospital where my Aunt was suppose to come to get cut. Four stars and well reviewed on the net. Lucky, we checked in before going to the doctor as we were set to. After a phone call to our link to the famous Viennese Private Clinic we found out that that was not it, and that was just the hospital he was working in as a Anesthesia Doctor, during the mornings. We also found out he spends the rest of the day in another Clinic which was truly private, but located on the other side of the town, and that was where we had to come later in the day, 6 hours after our flight landed, for my Aunt physicals. The whole story came down on me like an avalanche. I felt stupid and I guessed I played that way for the rest of the trip. You see: My plan was ruined, and it didn’t stop there, destiny continued to tear down my plans one after another till the end of the trip. Maybe I should’ve consulted my horoscope before and guide myself from it; I would’ve definitely had a much more organized and cheap trip.

I think is the money’s fault; you see whenever I see money I tend to change and act stupid. I guess every one of us does that to a certain level; I’ve seen it happening around me, and you gotta take my word: For the last 40 years I lived in all environments, beginning with super poor to filthy rich and back to misery a few times and I think the circle did not close yet.

That’s where from the attitude and the wardrobe, which didn’t help much during this trip either. The first impression is that Vienna is a large town. As you drive in, through the complex archipelagoes of motorways and tunnels that brings one from a distant world into the core of the city, you pass by the huge OMV refinery, mostly ugly, industrial, shiny, mechanical… as a prosthetic heart of the city, left aside to pump blood in the what was once the capital of the Hungarian – Austrian Empire.

As you drive in, the city’s slums disappear under the highway and you end up right in the city’s core,  Central Vienna, that blows you away at a first look. I say "at a first look" because if you live next to it for an entire week it kind of shows you the other faces of it. It is all like the first EuroStar Hotel we checked in. My girl who came later described it perfectly for a native Romanian who shares our age range: “It looks like Ceausescu never died to them.” I know is somehow complicated for the English reader, but the definition of this is based on long feeling that my generation had that Ceausescu will never die. Somehow my generation understood that subtle phrase, and still know that even though the glamour is there, the shiny cupolas, the Famous Brands streets, the Kartner Strasse, the bumbles streets, the old vehicles driving down the center, the poorly dressed people, the roughly Mozart boys selling opera tickets in front of the famous edifice, the huge Imperial palace that gets nowadays a clean out, back to a sweet tone of ochre from a very dark black, that one wonders how many centuries nobody bothered to clean it… And further on, the other side and over the Rosensteing towards the factory that makes the most famous Austrian beer; Ottakringen, in an immigrant inhabited neighborhood, where laws of parking do not apply, where at the entering corner, eastern European hookers display in the window of the Pussycat Piano Bar just like the ones in Amsterdam, where coffeehouses are places where no native Austrian would dare to adventure himself; opposite which I got us a room, the other day into a second Eurostars Hotel called Eurostars Vienna and solved the internet restrictions for hotels to pay back an internet reservation in desperate causes. Got another room in the right area at a hotel... under the same reservation...

The first night we spent at the Embassy, I got hooked to the net. Not wireless how it was presented in the Internet ad on booking.com, but by cable. We arrived at the hotel and as I checked in I presented myself, and my Aunt as being Mother and Son, for skipping the misunderstandings, and with the same family name that thing was easy. I told the nice receptionist, that we are here for her operation and they checked us in, in room 666.

I am not a superstitious guy, but I didn’t see that as a very comfortable door to open. Although still holding my insides with one hand and pulling on the luggage with the other, we went in. The room was exactly like in the picture, but uglier: Again one of those looks: “Like Ceausescu didn’t died yet.”

I found out later, or so I think I did, that this was a Spanish own business that we just happened to burst into. The first night at the Embassy, I only spotted a couple of Asians, perhaps as lost as I was. We went down to the restaurant, not hungry, mostly because my Aunt had to take some pills which required that her stomach has some food in it. In the absolute cold pop environment we were presented the menu: Sandwich, Shnitzel, and gulash soup. I had the sandwich, my Aunt the Shnitzel, both plastic frozen and reheated dishes on a bill of a four stars hotel. Next morning for breakfast we've seen all kinds of tourists and especially Spaniards. We had a poor breakfast, as especially made for those who are suppose to get caught in the trap, and right on, I stand up to put my next plan in motion. I was ready. I went to the receptionist counter and told the story of my operatible “mother” once again. The lady understood every word of it and even felt for it. With truly sorry eyes she told me that if I leave the hotel they will have to charge me for the whole 7 days of booking, with no refund. Later, my girl, who has hotel experience, told me that they are supposed to do that because I mixed up their plans and they could’ve give the room to some one else and not lose the money. That was a moment I felt stupid again and later I tend now to believe that most of the people live in that state and it doesn’t hurt.

Ok, I understood to charge you for the first night, if you didn’t show up, but next day you rent the hell out of the bloody room, the first time you get a chance. My response to that was: Did they get themselves into the church business? Shouldn’t they take a risk like every one of us living in this world and trying to run businesses? Well it seems they don’t take any risk, none of them, not even the taxi drivers who display all over their expensive leather seats, yellow stickers announcing the passenger that if driven to the airport the costumer has to pay an extra 12 Euros for the Taxi fair back. Don’t get me wrong, my girl was not happy with the Austrian traditions either, we were just observing together.

Money run out fast in Vienna, faster than I experienced anywhere else in Europe, and despite their poorly, cold, communist look, where everything is in its place but not quite, the place is more expensive than London, Paris or any other big capital of the old continent.
Armed, as I am always in this situations, I came up with the back up plan: The EuroStars Corporation has another hotel, bearing the same name on Ottakringer Strasse, a district much closer to the clinic I had to take my Aunt in for her operation. (All researched by myself on the Internet, the night before in the room 666, where the wireless signal didn’t reach.)

She said yes, and we got ourselves a taxi and drove to the other side of the town to the new location. Vienna is big, but not so big, and the taxi fairs will kill you. Even though we moved closer to the clinic the bill was not much lower, almost insignificant, but the idea that I moved out of room 666, made me dig in all of it.

October 6, 2010

A Trip to Vienna - Chapter 1

Chapter I

(05/10/2010)

I just came off a plane from Vienna from a quick run, planed as hell, with the knowledge of a guy who discovers a new territory. The proclaimed territory wasn’t Austria, or Vienna what so ever, was Neurosurgery, the reason I traveled and knew not much about the situation I was about to go fencing for the next week. About a year ago on a trip back from Mexico, my Aunt, the only living blood relative I have left from my mother's side of the family got her back frozen instantly and thought it was a cold or something she caught from the change of temperature while traveling across the continents. She came back home and by some doctors advice she began physiotherapy, working out the soaring muscles. For the following months she got worst and worst and heard lots of stories about what that could be, until she finally found out it was a double hernia on the back disks at the base of her spine.

I for one, told her to take action every other time we spoke on the phone, and finally she decided to take it one year later when the thing got to her so far, as to unable her to step on her left foot which felt as an electricity conductor, under a triceps muscle who fought hard for holding her uncontrolled weight from the right foot which was beginning to crack as well. In fact her right leg lost control too a few times in what was to be her last week of severe suffering, and convinced her it is time to get under the knife.

On the 26th of September, last month I got the call I was waiting for the last year, and promised myself, once it came I should not ignore it, no matter what other business plans are waiting me. On the opposite, I “Mobilize” myself and jumped into action as an action hero. "Mobilize" as understood here out of the Romanian meaning it had as I grew up: "In times of war the Romanian tropes were mobilized by the order of who ever commanded them, first the Germans then the Allies, and that was the term young soldiers’ mom’s, sister’s remembered it was called, when they were packed up and sent to open each battle as the first line of raw meat. Well, as a much simpler definition the term stoke to the Romanian vocabulary as “come back to reality and give yourself into the action”, and my bread use it when someone close to you needs your help, and you are not suppose to think back for a second, even if the power that is needed, overwhelms you.

Back in my family we were all like that, as the attitude is based on an old lesson of my grandma' who once tried to put the bases of a new family she was trying to create, after loosing most of heir’s in the war; 9 brothers on the first line, then a broken hearted father and a overwhelmed mother who left the knots loose, at the instauration of the communist nationalization, not far after the strike of the 23rd economical crisis.

On the 28th of September I was booked to fly off to Vienna with my Aunt and get her to a private hospital, operated, recovered as good as jumping back in the plane for the trip home and back to Romania in 7 days, today.

The trip reached its purpose, as my Aunty is well back on her feet, but nevertheless left a strong impression in my mind with its atmosphere, adventures and blank ending; with me sitting and writing about it at 5 AM, when the film of it still rolls in my mind, making me not sure if I am home in reality or my spirit is still there.

I realized I learned many things in my life, from hard experiences, angels who come my way to help and a little study on psychology that I picked up doing my later years of film directing. Perhaps the need to tell this story comes from the same place; the love for adventure set in a different environment from the one I am used with every other day. Much like a film itself.

Therefore I think this chapter can begin with receiving both my uncle and my aunt the night before we had to fly away. What followed was a serious lesson of patience and self control, for I am a man who knows what my powers are, next to considering the hernia I got on my belly from a former story some years back; So I got served with the Aunt I haven’t seen to be as worst as the hardest pains began a week after I visited her last in my hometown, Constanta.

As we settled on our way to the restaurant down the back alley, over of the parking lot in front of my block we stopped several times and walk the 100 meters in about 30 minutes: My Aunt trying as hard as she could to keep up her smiles, and sounds of lion yowling coming out of her twisted face each time she stepped further. I thought he future looked bright with handling her away to Vienna, and driving was out of my mind right away, as I knew she couldn’t bare the ride and a night stop with that thing eating out of her spine.

Next day in the morning we took the plane and got there quickly, Vienna is not far off Romania. Once you cross Budapest you are already there. The first interesting scene happened as we got to The Vienna International. The airport there is weird, old and very badly managed. It reminds me a lot of "Baneasa Airport" in Bucharest, a small halt mostly for internal flights, of course at a different scale. We came right out of the terminal and walk, our walk, towards the check out like everyone else, when a young Austrian wearing an orange jacket with the word “Services” on his back; a kid of about 20 years of age, with the look in his eyes as coming from a long bread of airport workers, encountered us with a question, making sure my Aunt was not faking the walk.

He asked if we need a wheelchair and we said: Yes! I froze still for 3 minutes as he went off to get the chair, balancing on my arms: My Aunt, My Camera bag, My Laptop bag and a plastic bag containing my Aunt’s radiographies from the doctors back in Constanta. He came quickly and sat her down. He disappeared for another minute asking permission in the same time as bumbling some harsh German in his walkie-talkie, dialogize with someone else from the Airport’s premises, and once back, he pushed the chair with the sick lady up to a counter where we had to wait for another 20 minutes to ask permission to use the chair.

The girl at the counter was good enough to mark the event on her computer screen and I was sent with the chair into the elevator where the young Austrian excused himself for leaving me alone, for he had to attend other important business on the arriving floor. I found my way on the complicated alleys, got my Aunt through the disabled people check-in booth and sat on to look for the luggage. Time did passed and all this little adventure to the pick up baggage rolling band got us more than a half of an hour as I had to guess after laying my eyes on the empty room. The spinner drove soundless with three lonely bags that quickly caught the eye of the security guys who announced that they are ready to pick up unattended luggage for security reasons. Me, action! Kept pushing on the wheels of the crying wolf, who got pains now even sitting on the chair, with my other eye looking for a trolley and trying to move the bags a little so they see is not unattended.

I wore a classic jacket, well cut as a short military trench with double rows of buttons, shiny strong booths and a cap to protect the brain from the weather change I knew I’ll have to go thru after checking the internet the day before. I guess as seen on a wide lens I looked like one of the Marx Brothers running from the chair to the spinner and back to the exchange office to ask for 50 eurocents coins so I could unlock one of the airport’s trolleys, that I already knew I wont be bringing back to claim the cents. The image was almost black and white, as airport lighting is best set to light the metal walls and the advertising panels bringing people to simple spots of contrast on the cold surface of the shot. I guess it looked funny. It was much funnier once I gathered the luggage and came close to my suffering Aunt and asked her to stand up and try to walk the rest of the way out to the taxi cabs on the street. All this because it was impossible for me to push a trolley with bags at the same time as I would push her chair. She understood and “Mobilized” herself out of the chair, got her weight into her cain, to the street and into the back seat of the first Airport Taxi Cab in line, while I brought in the bags. The ride in the cab was smooth, as the car was one of the latest models, an E Class Mercedes, and as I got a break, I thought: How good is to know to do that when ever necessary, not blaming no one, and on the path of reaching your final goal.

February 18, 2010

THE 40th BIRTHDAY - Chapter 3

Chapter 3: Great London


Morning was as usual in London. Some might think it’s moisture or foggy. No way Jose! I haven’t had better winters than the London ones ever in my life. And people here are very worry: if there is a centimeter of snow they immediately close that main airport; Maybe they know what they know?!

The sunshines followed us out to the Holland Park and where the English dig every other week: to change the grass, or the paddles… or just for the sake of having a beautiful city: That’s where every other mid-afternoon, Miruna takes her crap; Lately big piles of shit resembling human excrements. She’s eating a lot: actually at her 10 years old she’s eating as much as you give her, and we are trying to keep her alive for more, but we love her like our own sibling.

Well the day suddenly turned up side down as a disco night in the 80’s; as you were a rocker and end up in that joint; hate the music, but love the booze: then end up dancing Latino: La vida loca, etc… with a blonde cheek, who ever was she? That dance would stay on for months in your mind, actually, as long as the summer lasted… then back to black and white.

Holland Park was as we know it… a back alley that takes you to a summer theatre which is open only in the summers. That’s where Miruna takes her crap. We provide plastic bags ‘cause the fine is 500 pounds for those who let their dog crap on the street and don’t clean after.

17th of February, but the light was warm… we felt so good that we decided to take the dog back home and set for a longer walk. Miruna liked mid-day walks as well, but because she got blind and old… she takes her walks shorter these days.

High Street Kensington was full of people; like any other day actually. We walk fast to the bank to see if we could’ve afforded my special day. We could. Although in the middle of the world economic crisis, we could manage that for ourselves. And that was our best decision: By ourselves. Well, at least that afternoon.

Kensington can offer much of anything. Anybody who lived in London knows that. There might be Portobello for tourists, Piccadilly and lot’s of malls, but…. Kensington High Street offers all without you needing to get anywhere farther…

If going anywhere else in London, and then come back to Kensington… your heart slows down. For us, because we are home, for any other, because it is the most secure place in London; so secure in fact, that sometimes might even scare you. It is a wonderful red brick world peppered with a few brits left overs and lots of better-paid emigrants amongst whom cops with machine guns to their chests keep mingle in. Wonderful democracy. We like it there, because is secured. And if you keep blank, don't bother anyone and look at the terraces… one could go a long way if one could afford it.

Sad, isn’t it… Well!

To be Continued…

THE 40th BIRTHDAY - Chapter 2




Chapter 2: The hurly-durdy mind of an early morning man.

She loves waking up next to me. She doesn’t take the dog’s pee as for a dog’s pee. She looks straight into my eyes and I get the whole holiday thing.

I lay there imagining Me driving like nuts on the German Highway and my girl next to me, reading some cheap magazine and sending me the idea that she is not scared: Actually she’s not, although I like thinking that she might be… She’s done that road thousand of times before me and for as many times as I mentioned, with me. Well the music was different, but then so was she.

I was different too, if that’s the matter: I was there, where: calling “gorgeous” any girl I would meet on; My friends girlfriends, my cousins… just to make them feel good, after all, what did it matter? I didn't know what gorgeous means, and I thought: If they had a heart, it could’ve been sweetened or broken. I was best, all my life at doing that. Breaking hearts was my thing: I would break every women heart as long as I was not finding my happiness. Where did that thing I knew nothing about stood in my conscience? Don’t ask me!

Got to be a dreamer, all my life. Once again, don’t ask me if that's okay! I have no clue about it either! Got to put on dreams like… business, commercial and lots of moneymaking mixed with art deals.

Actually that’s all I tried to do all my life: See how you can cheat the money guys to put some art into it: Got my dream going… got my story out. What do I want from what I do? God knows…. Great projects?! Chopin’s works heard by Van Gogh? Like, what If…. real fantasy is made of…. dreams...(It works there, where time does not count).

We got dressed up nicely, as for a special day. Not much more than what we are wearing every other day, but… nicely.

I did that because I decided as for lunch I was to take my girl out on this special day. Narcisa did it for she was, now in her every day glamour, but she felt she needed to take it a notch up and mark it down with a nice pair of flowery - knocks-on’s. That cheer up our day… just by walking out of the house: They were flowery.

And THERE - our day properly began.


To be Continued….  That's a nice sound for it!

THE 40th BIRTHDAY - Chapter 1


A SHORT NOVEL





Chapter 1: The waking up.


Well the 40th birthday, as many like to believe, is one of the best days in one's life: I awoke up early: 8:30… Sunny day in London, partly clouded but that is what makes London light being so special. Wet; on the face, as Miruna, our poodle was licking my short grown beard trying to wake me up, all for her own interest: to take her out for a pee.

Nothing new… She does that almost every morning when my fiancé does not take her out, before she goes to work, or if she simply didn't feel like going out.

I don’t know how it worked out, but last night I had a night full of dreams. I’ve seen my uncle, his dead brother (who was not sick anymore and was moving furniture in his room, trying to fill it up and choke  some imaginary mice); sorry for taking you away, but all that stands for the introduction; I’ve seen my dead mother who wanted the best for me, I saw a dog licking his balls and being good to me, (they say that means good friends, if in your dreams)… 

As I awoke, I turned my slicked eyes and once I got to open them, there was the girl I love; right in front of my eyes. She told me the day before she’d take a day off. Well, if you are a fat ass in love with ice cream?: that’s what it felt like!

I have long now to see her next to me in bed in the mornings. We do that during summer vacations, drive the whole of Europe and sleep in highway motels, wake up every morning and look each other in the eyes with love….   Then drive further and spend another month or two doing the same thing, over and over, … with love, then as the summer is over we get back to work, to serious things, but any other chance we have, we get together and do the same thing.
Two years ago we got ourselves a flat, by the sea side in our home town: Constantza: That’s where we spend the free months, then drive back to London and have a nice life, still loving each other and both waiting for the summer holiday to come again next year. Now my birthday is in February so we kissed in the basement bedroom of the London Flat, on Abingdon Road, a corner away from Waterstone's on Kensington High street.

Well she was there, next to me. The beautiful sun shines pervading through the thick sky clouds, as they cast shadows over the dark bitter cherry colored sheets covering her body.


It was early in the morning, we kissed as I was wished Happy Birthday before anyone else in this world, and we rose to take Miruna out for a pee….

All that took about 10 minutes.  Our bones froze, and as Miruna has the same metabolism we do, the three of us came back ready to spent one of the best days in my life...

To Be Continued….